Păcatul fricii este deosebit de viclean, pentru că nimeni nu-l mărturisește. Nimeni nu vrea să treacă drept laș și toți pozează în eroi. Totuși, frica este atât de generală, încât filozoful Schopenhauer a putut spune, pe drept cuvânt, că „îndrăzneala este arta de a-ți ascunde frica”.
Omului îi este frică. Însă, nu duhul omului, ci sufletul omului tremură în fața nenorocirii, primejdiei, pagubelor, consecințelor nefaste, pedepsei, rușinii, durerii și morții, în fața oamenilor și naturii dezlănțuite, îndatoririlor neplăcute, greutăților, jertfei. Ne temem de îndată ce ne vedem fără apărare, sau ne socotim noi fără apărare, în fața vreunui lucru care ne poate dăuna. Ne temem nu numai în fața primejdiilor reale, ci ne este teamă și de năluci ale fanteziei noastre, de simple posibilități pe care ni le închipuim. Ajungem, astfel, să ne temem de fleacuri.
Frica este un păcat neasemănat de mare. Ea este numită în Biblie primul între păcatele care duc la iad. Căci ea este piedica cea mai serioasă a vieții din belșug pe care Dumnezeu vrea s-o ducem pe pământul Lui. Chinul ei degradează, înnebunește, ba poate chiar să omoare un om.
Încă din copilăria noastră, prin competiția babiloniană, nervii ne sunt atacați de frică zilnic: ce ni se va întâmpla dacă nu învățăm bine la școală, dacă nu ne facem toate temele, dacă părinții ne vor pedepsi, dacă vom eșua în ce dorim să facem, etc.? Consecința este că copiii învață să mintă de frica pedepsei. Oamenii maturi mint ca să nu supere, ca să nu fie greșit înțeleși sau rău văzuți, ca să nu fie clevetiți. Frica ajunge astfel să ne falsifice întreaga viață.
Planta adevărului nu poate prospera sub climatul fricii. Numai cei fără frică fac ceea ce știu că este drept. Cel fricos face mereu ceea ce primejdia, nevoia reală sau închipuită îi comandă.
Babilonul este cel care a inventat dominarea prin frică și manipulare, pentru că astfel, pentru oamenii fricoși, încetează independența. Cum să fii independent dacă tremuri mereu în fața altor oameni, în fața oricărui conflict sau contrazicere? De frică, oamenii jertfesc rațiunea și cugetul lor religiilor. Frica ne face robii oamenilor prin dominarea religioasă. Din frică vin compromisuri, tăgăduiri, trădări. Sub imperiul fricii dispare orice noblețe a duhului, pace a sufletului și orice frumusețe a trupului, căci frica te face palid și îți descompune trăsăturile.
Dumnezeu urăște frica. El nu ne-a dat „un duh de frică”. El ne vrea siguri pe noi, încrezători în viață și bucuroși de ea, îndrăzneți, biruitori, gata de jertfa voioasă.
Curajul este rezistența duhului față de ispita fricii. Noi avem un Mântuitor care a mers cu curaj la moarte, știind că aceasta-I este îndatorirea față de Dumnezeu. „Fricoși vor fi aruncați în iad”! Depășește-ți frica de oameni și religie și salvează-ți sufletul, fii curajos și crede în Isus! Ucenicul credincios este curajos!